... despre moarte.

„Nu am, moarte, cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te urăsc

Cum te blestemă unii, vreau să zic.” Grigore Vieru

Moartea este unul din cele mai complicate momente din viață. De obicei, atunci când moare un om începem să regretăm, să spunem cât de greu va fi fără el, cât de minunat a fost și că viața fără el va fi altfel.
Cu siguranță, viața noastră va fi așa.

Dar moartea nu este cel mai rău lucru ce se poate întâmpla unui om și vă zic de ce cred asta. Mă împart cu două istorii din viața mea. Două istorii tragice. Nu aș fi vrut să le povestesc cu toate detaliile vreodată, dar... 

Mă împart cu voi.

*

Prima este despre fratele meu. 

V-am povestit despre El. Din cauza unei greșeli grave a medicilor (prin 80), acesta a rămas paralizat la naștere (paralizie totală). După ce au comis greșeala, puteau să-l salveze de la paralizie dacă-l puneau în terapie intensivă. Dar au crezut că va muri în următoarele câteva ore și nu au făcut nimic. 

El nu a murit. A rămas o legumă, paralizat. Părinții au mers pe la medici, prin diferite spitale. Dar era prea târziu pentru a-l salva. Nu putea mânca, vorbi, merge și... în fiecare noapte avea convulsii. Așa părinții mei, ajutați de bunici, au trăit 26 de ani. Nu o zi și nici 365 de zile, ci 9.490 de zile... aproape 9.490.

Cum să vă explic ca să înțelegeți ... 

Primul copil, prima naștere și să trăiești cu gândul că ar fi putut să fie sănătos. Și tu nu ai nicio vină. Să vezi durerea copilului zilnic, să TRĂIEȘTI cu ea.  

E greu, credeți-mă. Să-l privești în ochi, să-i vezi durerea și să înțelegi că el nu poate să-ți zică măcar un cuvânt.... chiar dacă înțelege tot. Să vezi cum se căsătoresc bărbații de vârsta lui, băieți cu care ar fi putut să fie colegi de clasă, prieteni...

Cel mai greu îi era mamei, care a ajuns peste ani să îngrijească un bărbat de 25 de ani ca pe un bebeluș de câteva luni. Cum credeți? E simplu? 

Așa am trăit 26 de ani. Când inima lui nu mai putut rezista convulsiilor - a murit.

Badea a fost o lecție pentru familia noastră, o lecție de iubire, o lecție de apreciere a ceea ce ai la timp. 

Te iubesc, badea. 

*
Cea de-a doua este despre verișorul meu de 13 ani - Mihai. 

Totul s-a întâmplat prin 2000. Era miez de iarnă. Mihai împreună cu prietenii lui s-a pornit să joace hochei pe Răut. Și-a luat vânt din vârful dealului ca să alunece mai bine pe gheață și în momentul când a pășit pe ea a alunecat și a fost aruncat în cap pe gheață.

Fratele mai mare se afla la câțiva metri de el și totul se întâmplase sub privirile lui. A fost cărat pe sanie de fratele mai mare. Era în stare de comă. A fost dus la spitalul raional, unde medicul trebuia să-l opereze. Unicul medic chirurg care era pe tură - era beat și în jur aparate uzate/vechi. Dar nu aveau timp ca să-l ducă la Chișinău. Nu erau nici asistente în acea noapte. A fost schimbat de haine și pregătit pentru operație de tătăl lui și unchiul lui(tatăl meu). A fost operat la cap, dar...

A rămas în comă. Medicii le-au spus părinților lui că șansele că își va reveni sunt minime (0,000001%). Și chiar dacă își va reveni va fi o legumă (paralizat pe viață).

Noi toți eram în șoc. Era un băiat extraordinar. Cuminte, deștept și frumos. Și da, era anume așa. Toți ne rugam să supraviețuiască. 

O priveam pe mama cu lacrimi în ochi și vedeam cum se ruga de două ori: Să supraviețuiască și să fie sănătos. Ea știa ce înseamnă să ai un copil legumă.

Peste zece zile a murit. În acea zi a nins cu fulgi mășcați. Nu am să uit niciodată acel sentiment când am aflat că a murit. Chiar dacă eram un copil... Când l-am văzut mort lângă mine am căzut săgetată în brațele tatălui meu, care l-a cărat în brațe prin spitale și care a plâns tare mult de față cu mine.

*

Sunt două istorii despre durere, pierderi și oameni care au învățat că MOARTEA nu este cel mai grav lucru ce ți se poate întâmpla.

E o durere imensă, un gol al naibii de dureros... 

Moartea este un final (sau poate un început). Moartea ori o accepți și înveți ceva de la Ea sau deplângi la mormântul omului care a murit. Tu alegi. Nimeni nu are dreptul să te judece și să-ți zică ce să faci. Durerea e enormă, dar alegerea îți aparține. Tu alegi ce să faci cu această durere.

Și uneori moartea vine ca o binecuvântare.

*

Ce m-a învățat Moartea? 

M-a învățat că regretele sunt inutile, că timpul trebuie prețuit, că oamenii trebuie iubiți la timp și nu după ce mor, că lucrurile frumoase trebuie apreciate și că oamenii pot dispărea în orice clipă, dar amintirile despre ei vor rămâne. Aveți grijă ce lăsați în urma voastră.

Moartea m-a învățat că Ea poate veni ca un blestem și o binecuvântare concomitent. 

Da, moartea îi ia pe cei mai buni prea devreme... Și cât de nedrept nu ar fi, gândiți-vă bine... gândiți-vă bine la lucrurile pe care le faceți și cele pe care nu le faceți. Nu am dreptul să zic ce trebuie să faceți sau cum să faceți, pentru că Eu ca și Voi procedez așa cum simt.

Aprecierea după moarte e frumoasă, dar ... regretele, pentru mine, devin inutile.

*
Moartea e o lecție extrem de dureroasă, dar există lucruri mai dureroase. Cele două istorii din viața mea sunt doar un exemplu. Chiar dacă ambele se termină cu moartea a doi oameni dragi din viața mea.

*

Aveți grijă de voi și oamenii dragi!