08 ianuarie, 2015

... satele noastre mor. Nu vă ucideți amintirile în fața calculatorului!


Satele noastre mor!

Nu sunt prima care trăiește și vorbește despre această dramă. 
În această dimineață am ieșit afară ca să aduc lemne „de după casă” pentru foc. M-a oprit din mers mirosul de zăpadă proaspătă, pe alocuri neatinsă; am simțit cum soarele îmi atinge atent genele și cerul mă lovește în față cu acel albastru din zilele senine ale iernii.

Mi-am amintit de diminețile când dureau picioarele pentru că seara ședeam prea mult lângă poartă la întâlnire, pe ger, și ele amorțeau.

Am decis să scriu acest articol, cu speranța că poate reușesc să îi conving pe cei rămași prin sate să arunce gadgeturile sub paturi, să lase chat-urile siropoase cu iubitele virtuale și să se apuce de ascuțit sania, să arunce un pled peste el și să adune mahalaua pentru a face ravagii cu săniile pe dealurile de la marginea satului. Dealuri avem, copii! Minte nu aveți, pentru că peste ani veți uita linkurile trimise unul altuia, veți uita cine și câte like-uri are.... veți rămâne cu nimic. Nicio amintire. Gol. 

NU am fost perfecți, am greșit de multe ori. Dar, uneori trebuie să acționați. Viața nu iubește oameni monotoni și indeciși.
De fiecare dată îmi amintesc de: „Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată”.

*
Să înceapă să curgă amintirile.

Am revenit de Crăciun(pe stil vechi) acasă. Așa cum o fac în fiecare an. Pentru că sunt două lucruri care îmi reîncarcă bateriile: ninsoare și satul meu. 

Știam despre faptul că sunt tot mai puțini locuitori în sat și evident, mai puțini tineri. Dar, tinerii sunt cei care fac satul să trăiască

Mi-e dor de tineriii de cândva, de cei care știu cum să facă ca dealurile satului să vuiască în chiote și strigăte de fericire. 

Noi suntem, fraților, niște norocoși. Noi am trăit o viață minunată de copil și adolescent, cei de prin '88-'93. Și de fiecare dată când ne vedem - satul reînvie o dată cu toate amintirile noastre.

Cei care au locuit în oraș nu vor înțelege niciodată care este frumusețea și norocul de a crește în sat. Cei care au crescut verile la bunici doar au gustat din acest nectar, dar nu au simțit cu adevărat cum e să fii în echilibru cu pământul de sub picioare.

Pentru că voi nu știți cum este să strigi la poarta vecinului ca să împrumuți borș :D sau o sanie, cum este să îngheți lângă poartă la întâlnire pentru că discuția e mult prea interesantă ca să intri în casă sau să joci baschet cu o minge din zăpadă la ora 12:00 de noapte.

Noi nu am avut mulți bani, dar am avut cea mai mare bogăție a neamului nostru - satul.

Am mâncat mere „de pe jos”, așteptam să se termine ploaia ca să scoatem bobocii la păscut și să ne băgăm în băltoacă până la genunchi, mâncam țărnă. Așteptam weekend-ul ca la 7:00 să înceapă „Timon și Pumba”, „Mickey Mouse” și atunci când erau câteva minute de publicitate reușeam să tragem o fugă până afară după cireșe.
Ce poate fi mai gustos ... o ceașcă de cireșe proaspăt culese și un desen animat cu „Timon și Pumba”.

*

În acest an, două zile am fost la săniuș cu oameni cu care mi-am petrecut copilăria și adolescența, drept că doar o mică parte dintre ei, pentru că ceilalți au fost aruncați prin lume.

Ne-am dat cu sania pe un ger nebun, viscolea, temperatura era de vreo -17°C. Noi am făcut trenuțul și ...




Nu am avut vreo problemă să mergem la discotecă uzi și murdari, nu a contat că la început era discoteca pustie pentru că era destul să ascultăm hituri din perioada 2006 și să închidem ochii ca să simțim prezența celor care nu erau cu noi.




Cât îmi este dor de acele sate, de acei tineri. Sate care erau rivale când era vorba de organizarea discotecilor, TVC-urilor, întrecerilor sportive. 

*
Nu vă ucideți amintirile în fața calculatorului. Vă rog. Folosiți rețelele de socializare doar pentru organizarea marilor întâlniri, promovarea frumosului și imortalizarea unor momente frumoase (în caz de pierdeți calculatorul).

*
Oameni, haideți să facem în așa fel ca satele să reînvie, măcar de sărbători.




04 ianuarie, 2015

Nu tindeți spre perfecțiune, ea nu există!


Nu tindeți spre perfecțiune, ea nu există!

*

Fiecare fată visează să se ciocnească cu bărbatul visurilor sale în plină stradă, să îl privească în ochi, el să o ajute să se ridice și să fie dragoste la prima vedere.

În realitate, ea cade... el o va ajuta să se ridice. Poate, dar ar putea să treacă pe alături. Apoi, el se va întoarce și va pleca. Ea va respira profund și se va gândi că nu e destul de frumoasă ca un tip să îi zâmbească și să se îndrăgostească de ea. 

Cam așa.

La fel e și cu prima întâlnire. Îți planifici o întâlnire perfectă, unde tu nu vei scăpa sosul pe pantalonii lui și nu te vei împiedica. Îți închipui doar cum dansezi într-un lan de floarea-soarelui și la final vă sărutați sub clar de lună.

În acest moment, unii bărbați vor zice acum: „Bla bla bla, bărbații nu vor așa ceva. Noi vrem femei frumușele și inteligente. Preferabil așa cum le vedem pe copertele Vogue, ca să avem cu ce ne lăuda în fața prietenilor”.

*

Dragi și scumpi bărbați, nu tindeți să aveți alături de voi femei perfecte. Ele există doar în postările pe facebook/etc. Acolo unde ele vor să impresioneze. În realitate, sunt seri în care ele vor doar să fie îmbrățișate și nu sunt capabile să îți gătească cina pentru că au venit obosite de la serviciu.

Nu există femei perfecte din toate punctele de vedere. Nu există, fraților. E o iluzie și sunt speranțe deșarte.

Dar, există femei în ochii căreia te poți pierde și te topești în buzele ei subțiri. Frumusețea (perfecțiunea) alături de ea devine relativă. Pentru că atunci când o privești nu mai contează mărimea sânilor și a fundului. Whatever!!!!

Pentru că tot ce mai contează e sufletul ei, numărul de circumvoluțiuni și că E FEMEIA TA. Nu este a lui, ci a ta.


Scumpele și iubitele mele femei. 
Vrem să avem bărbați lângă noi. Vrem bărbați cu un pic de pătrățel la burtă, cu spatele mășcățăl, cu ceas pe mână, cu diplomă în drept și să fie romantic. 
Bulshit.
Pătrățelul pe burtă nu contează în momentul în care el uită să îți deschidă ușa și să te ajute să duci punga de la market. Nu mai contează spatele desfăcut când te afli într-o călătorie peste hotate, iar el nu știe să formuleze o propoziție în engleză sau franceză. Nu mai contează ceasul pe mână, dacă el nu are baterie. Nu mai contează diploma în drept dacă a fost cumpărată de taică-său și nu mai contează dacă e romantic de la început, iar pe urmă uită să îți dăruiască o păpădie din când în când.

*

Toate astea sunt filozofii. Filozofii de care am obosit. Aceleași idei sunt rescrise de sute ori pe Internet, ca într-un final să fie fără rost. Oamenii tind să aibă o „perfecțiune” lângă ei.

Vroiam și eu bărbat cu ochi albaștri, brunet, deștept, să mă iubească/să îl iubesc, să fie ambițios, descurcăreț și bla bla bla... Nu sunt ei așa. Dar, pot deveni așa dacă au întâlnit femeia potrivită. Și dacă femeia aia e capabilă să îl ajute să se dezvolte, nu să îl aducă la stări de nervozitate, atunci cei doi sunt niște norocoși că s-au găsit. L
e rămâne să muncească la această relație .... mulți ani.

Aceasta e valabil atât pentru bărbați, cât și pentru femei.

*

Acest subiect e unul, probabil, dureros pentru mine și din această cauză scriu destul de des despre aceasta. Dar scriu ce simt și vreau. Sunt un om al emoției, rațiunea o las după ce emoția a scris sentința.


Arhivă blog