04 ianuarie, 2016

... de la „Новогодний огонек” la cetățenie română


Noi, moldovenii, nu prea cunoaștem cine suntem și care este istoria noastră. Mulți urcă pe val și se lasă dus de el, alții preferă să lupte cu valul. Din păcate, majoritatea rămân pe plajă și privesc indiferent cele două tabere care luptă, fiecare cu „istoria” lui... fiecare cu scopurile lui... 


În Moldova, acest „război al istoriei” posibil că nu se va termina vreodată. 


Chiar dacă istoria este una și cât nu ar striga unii „documentați” că istoria Moldovei este „strâns legată” de Россия Мать, faptul că Moldova(Basarabia) este fiica României - nimeni nu va putea schimba vreodată acest lucru.


Nu este un articol despre istorie. Nu doresc să vă schimbați viziunile despre istoria acestei țări. Articolul este despre mine și schimbările mentalității unui copil născut în 1991 -  anul independenței.


*


Provin dintr-o familie mixtă. Sunt un fel de româncă, ucraineancă, rusoaică și evreică născută în Moldova. Părinții mei au moștenit un mixt frumos de la părinții lor, care au decis să se căsătorească din dragoste și cărora nu le păsa ce naționalitate și ce limbă vorbește persoana cu care vor să-și petreacă restul vieții.


Mămica mea, care este profesoară de limbă și literatură rusă în liceu, se căsătorise cu tăticu pe la vreo 23 de ani. Pe atunci, în familie comunicau practic doar în limba rusă, pentru că mama a comunicat în familia bunicilor doar în ucraineană și rusă. În perioada de studenție, mama s-a împrietenit cu o fată care este o româncă cu sânge fierbinte și o luptătoare pentru tot ce se numește „românism”. Ea este profesoară de matematică. Sunt prietene bune până în prezent. Cred eu, că de la ea, mămica a prins gustul limbii române.


Anii 1979, comunism, mentalitate de comuniști și educația bunicului care avea ură față de români pentru că în timpul războiului „îi puneau să meargă în genunchi pe porumb” - cum zicea el. Oricum, mama s-a apucat să vorbească româna. Făcea multe greșeli în exprimare, dar a continuat să vorbească în română. Cum zice ea: „Să nu știi limba țării în care te-ai născut este o rușine și o lipsă de respect față de propria persoană, oamenii care s-au luptat pentru țară și limba ta”. Și sunt de acord cu ea. Să trăiești 30-40 de ani și să nu știi limba țării în care te-ai născut, fraților? E utopie și prostie.

În fine, pe parcursul anilor, am apărut noi. Mămica avea o regulă strictă în casă: ori vorbești româna corect, ori rusa corect. Nu te apuca să mixezi cu „utiug” în timp ce vorbești româna. În familie am comunicat doar în română, cu mici excepții. 


În fine. Eu am crescut cu KBH de la Pervâi Kanal și muzica lui Ion și Doina Alde Teodorovici la Moldova1. Am crescut cu desenele animate de la TVR și imnul „Deșteaptă-te române” de la ora 06:55 din fiecare sâmbătă și duminică. Până la vreo 10 ani, eu credeam că imnul României este al nostru. 


Părinții nu mi-au băgat în cap lozinci despre unionism și nici despre Rusia. Mama mereu zice: „Ești ceea ce simți că ești, indiferent de locul unde te-ai născut”. Alegerea ne aparținea. Și mie, și surorii. Doar că eu nu alegeam nimic.


*
Până să vin la facultate, niciodată nu am spus că sunt pentru unirea cu România sau că sunt împotrivă. Nu eram interesată de acest subiect.

Prin 2010 am cunoscut un băiat unionist, tare deștept, care încerca să îmi explice din punct de vedere istoric că Unirea este doar o revenire la ceea ce eram cândva. Eu râdeam. Nu pentru că nu îl credeam, ci pentru că nu aveam vreo atitudine față de Unire. Era un fel de „indecizie”. De această „indecizie” suferă jumătate din tineri. Ori nu au citit multă istorie, ori nu le pasă.

Cu câțiva ani în urmă, eu spuneam că: „Nu pot ierta frații români pentru anul 1940. Cum ne-au cedat rușilor fără să tragă un foc. Dacă ne-au trădat o dată, o vor face și a doua oară”. Până la urmă, nu vorbeam aberații, dar... documentarea te ajută să înțelegi toate aspectele și să realizezi că, detaliile schimbă multe.

În scurt timp, lucrurile s-au schimbat. Eu m-am schimbat foarte mult.


*

- Cu cinci ani în urmă spuneam că București e ultimul oraș care aș vrea să îl vizitez. Acum, București este locul unde mă simt mai bine ca acasă. Pentru că acolo sunt acasă. Nu la Iași și nici la Brașov, ci anume la București.

- Cu cinci ani în urmă, spuneam că Unirea este un moft. Acum, Unirea este un sentiment.

- Cu șapte ani în urmă am refuzat să plec la București să învăț pentru că am vrut să încerc să fac ceva - acasă. Acum, sunt gata să las totul și să încep de la zero la București - tot acasă.

- Cu vreo 11 ani în urmă, când venise doamna de la primărie și făcea sondaj. Ne-a întrebat: Ce naționalitate sunteți? Tata a spus moldovean, mama - ucraineancă și eu - româncă. Atunci am spus așa pentru că începeam să înțeleg unele lucruri, dar încă nu mă simțeam româncă.
Acum, când cineva mă întreabă. Simt și știu cine sunt - româncă. Chiar dacă nu am cetăţenie română.

*
Vreau să vă rog ceva. 

Nu judecați copiii Basarabiei care spun că sunt împotriva Unirii. Ei sunt pe drumul greșit. Mai bine, ajutați-i. Dați-le o carte de istorie. Invitați-i la o cafea și vorbiți-le despre România Mare. Nu toți am avut norocul să ne naștem la timpul și momentul potrivit. Cei din 1991, în general, s-au născut în anul păcatului și blestemului. Atunci când Unirea era atât de ușor de a fi înfăptuită, dar am preferat să fim independeți, săraci și fudui. Ca și acum, de astfel.

Oamenii își schimbă părerea. O schimbă când sunt ajutați să înțeleagă. Nu manipulați și nu luați cu hurta. Ci ajutați.

Tu crești într-o societate care te învață greșit, care te influențează greșit, crești înconjurat de alte principii și valori. Și e un lucru normal. Suntem diferiți. Dar trebuie să ne acceptăm și să încercăm să îi aducem pe calea cea dreaptă pe cei care sunt dezinformați, indiferenți sau care au avut ghinionul să se nască într-un mediu diferit de-al tău.

Mama mea este doar un exemplu din sutele de exemple. Avem ucraineni și ruși, care respectă această țară și limbă mai mult decât unii moldoveni care urlă în gura mare că suntem fiii și fiicele Rusiei.

O prietenă de a mea mi-a zis ceva foarte frumos: Dacă te simți român, nu e neapărat să strigi în gura mare și să scrii pe tricouri sau pereți. 

Într-adevăr. 

*

Probabil, noi... românii, rușii, ucrainenii din Moldova uităm de cel mai important lucru - Nu ne respectăm și nu încercăm să ne acceptăm. Să ne acceptăm așa cum suntem. 

Poate e timpul să nu mai impunem oamenii să fie ceea ce nu sunt sau ceea ce nu simt că sunt.

Rușii ar trebui să învețe că atât timp cât nu vor respecta limba română și nu o vor vorbi în Moldova, ura dintre popoare nu va înceta. 

Moldovenii(românii) ar trebui să învețe că atât timp cât vor impune rușilor anumite lucruri în Moldova, ura dintre popoare va crește.

*

Fraților, totul este atât de simplu. E simplu să rezolvăm această problemă. Trebuie să ne acceptăm și să ne respectăm.

Și cum zice mama: „Să nu știi limba țării în care te-ai născut este o rușine și o lipsă de respect față de propria persoană, oamenii care s-au luptat pentru țară și limba ta”.

*


Fiți mai buni :*.







sursa: bravebosom.com